7,63 ( Chemări mincinoase)

cop 7,63

Pământ pârjolit, urme care nu se pot şterge. Un anotimp care îmbrăţişează atât de fierbinte pământul încât roadele iubirii se topesc asemeni unei chemări mincinoase. Mălinii rezistă valului neobişnuit de căldură. Lumea satului nu are timp să se plângă de consecinţele creşterii temperaturii. Deja unii săteni au început recoltarea cartofilor, se strânge fasolea, se pun castraveţii la murat, se adună poamele de prin sutele de livezi ale satului. Gospodinele pregătesc zarzavaturile: morcov , ardei graşi sau capia, vinete, gogoşari şi alte minuni vegetale sosite din sudul ţării iau drumul cămărilor, al beciurilor sau congelatoarelor.
Am vopsit gardul cu lac incolor în ideea că va rămâne culoarea iniţială, cea a lemnului. Dacă anul trecut nu s-a întâmplat nimic deosebit, iar gardul a avut o culoare încântătoare acum nu mă pot lauda cu aceeaşi reuşită: porţile ( atât cele mari cât şi cea mică) au pete negre, urâte. Mă duc în şosea şi privesc cu maximă atenţie gardul. Nu arată bine deloc. Enervat îl sun pe taximetristul Gavril din Fălticeni care face curse regulate pe traseul Mălini-Fălticeni.
-Ce e Eduard, răspunde la telefon Gavril? Vrei să mergi la oraş?
-Nu e asta. Aş vrea să te rog să îmi cumperi nişte lac să dau pe gard. Mi-l aduci când ai cursă spre Mălini.
-Nu mă pricep la vopsele, hai tu la oraş.
-Pe căldura asta? Ce naiba e aşa de greu să cumperi o cutie de lac?
-Nu mă pricep. Hai tu la oraş. Eu sunt în Herla, am doi clienţi care m-au plătit cursă tur retur pentru Fălticeni aşa că dacă vii cu mine te aduc şi acasă după ce cumperi ce ai tu nevoie. Ieşi în centru ca să nu mai vin eu până la tine.
-Ca să nu consumi trei grame de bezină în plus.
Râdem amândoi. Plec către centrul satului. Două autocare au oprit în dreptul casei memoriale Nicolae Labiş. Un domn mustăcios strigă ceva unor copii care filmau cu telefonul spitalul din apropiere şi oficiul poştal. Sâmbăta şi duminica turiştii îşi aduc singurătăţile şi în satul meu. Verdele satului acoperă totul cu bunătate şi înţelegere.
În centru, nu aştept mai mult de opt minute. Dinspre Pîraie, coboară Dealul Vătafului maşina albă a lui Gavril. Urc în faţă alături de şofer nu înainte de a observa cine sunt cei doi clienţi din Herla: o fată tânără şi un domn trecut de şaizeci de ani. Nu îi cunosc personal. Herla este un sat care aparţine unei comune vecine. Cei doi vorbesc între ei în italiană. Domnul în vârstă înjură în italiană, nu am idee pe cine.
-E italian, îmi spune Gavril. Nu ştie nici un cuvânt în limba română, iar puştoaica e nevasta lui.
Italianul îşi aprinde o ţigară de foi, iar noi începem să tuşim imediat.
-Măi Gavril, nenea ăsta cu tricou de interist ne înjură îi spun eu taximetristului.
-Dă-l dracu, e beat mort. Nu simţi cum pute după el?
La intrare în localitatea Sasca, traficul este oprit pe ambele sensuri. O macara încearcă să dea la o parte un camion răsturnat de-a lungul şoselei. Lumea priveşte ca la circ, iar atmosfera pare a fi una destinsă, prietenească. Italianul ne injură din nou. Cu coada ochiului observ cum încearcă să stingă ţigara de umărul tinerei lui neveste. Femeia se fereşte şi nu spune nimic. Îi spun încet şoferului ce se întâmplă pe bancheta din spate. Gavril înghite în sec şi scoate din portofel o sută de euro, banii cu care italianul i-a plătit cursa. Ieşim afară şi taximetristul îi cere italianului să coboare. Cei doi pasageri de pe bancheta din spate se dau jos din maşină, iar ,,domnul” italian continuă să vorbească pe un ton foarte agitat.
-Ce spune distinsul dumitale husband, o întreb pe tânăra femeie?
-Care husband, se precipită ea?
-Soţul tău, bărbatul, tânărul tău armăsar de un milion de ani. Ce tot spune?
– Nu înţeleg nici eu prea bine, răspunde femeia. Ştiu doar câteva cuvinte în italiana, cât să mă descurc şi eu.
Gavril îi întinde italianului banii . Omul este atât de beat încât de abia se mai poate ţine pe picioare. Gavril îl îmbrânceşte şi domnul italian se trezeşte pe spate în şanţul care desparte şoseaua de terenurile agricole din zonă. Oamenii râd. Nimeni nu îi ia apărarea.
-Să înjuri pe cine vrea muşchii tăi , imbecilule, îi strigă Gavril. Ai noroc că e lume pe aici altfel te băgam într-un tomberon şi te uitam acolo! Cum îţi permiţi să arzi cu ţigara o femeie?
Gavril hotărăşte să mergem spre Fălticeni pe un drum ocolitor deoarece durează prea mult deblocarea drumului. Ne întoarcem în Cornu Luncii, apoi prin Baia ne deplasăm către oraş. Nu mai vorbim unul cu altul fiindcă starea de surescitare pare să nu fi trecut. În Baia, urcă în maşină alţi trei bărbaţi care făceau autostopul. Este cald şi mi-aş dori o îngheţată de vanilie uriaşă.
Fălticenii pare un oraş pustiu la orele amiezii. Îmi fac o socoteală simplă: să cumpăr lacul de la magazin sau din piaţă de la negustorii ambulanţi? Aleg piaţa. Am certitudinea că acolo preţurile sunt cu mult mai mici decât în magazinele metalo-chimice . Piaţa nu este nici ea prea populată. Cumpăr rapid lacul la aproape jumătate de preţ .
-Sigur este de calitate, întreb eu pe cel care vindea la tarabă ?
-Măi pui problema? Aiasta i marfî di calitati . Nu-i di ceea di contrabandî.
-Da unde e fabricată că nu scrie pe etichetă, întreb eu curios.
-Api din cîti ştiu eu în Dansk.
-Unde vine asta domnule? E prima dată când aud de localitatea asta.
-Api nu ti supara. Să vedi cî nu cunoşti ghini Europa. Dansk e oraş mari.
-Hai, nu zău, mă apucă râsul. Fie şi aşa. O zi bună.
-Doamni agiută, sănătati.
Nu am timp să mănânc îngheţata aceea uriaşă la care visam şi mă îndrept către ieşirea din oraş unde taximetrele aşteaptă clienţii. Gavril este acolo şi aşteaptă să plece către Mălini. Mai urcă trei consăteni pe bancheta din spate şi plecăm spre casă. În Sasca, drumul a fost deblocat aşa că putem să mergem fără opriri. Căldura nu ne face vorbăreţi ci dimpotrivă ne moleşeşte îngrozitor. Gavril mă lasă în faţa porţii.
-O zi faină, Eduard. Să ne vedem cu bine!
-O zi faină, Gavril! Să ai baftă!
Vopsesc din nou porţile. Lemnul arată acum parcă şi mai urât contrastând în mod evident cu cealaltă parte de gard. Petele negre nu dispar ba parcă sunt tot mai pronunţate în ciuda stratului foarte gros de lac incolor. Motanul Nero se suie şi el pe poartă iar urmele lăbuţelor lui rămân impregnate pe stratul proaspăt de vopsea. La ce ghinion am cu vopsitul..nu mă mai miră absolut nimic. . .
– Eduard, di ci nu ăi vopsît şî porţili, mă întreabă un vecin? Uiti gardu ci ghini o işât.
Nu îi răspund. Mă duc iar în şosea şi privesc porţile. Motanul Nero se caţără iar pe poartă şi mă priveşte vesel.
-Da di undi ăi avut vopsaua asta, mă întreabă vecinul contrariat de contrastul evident al muncii mele.
-Dansk. Aşa mi-a spus ăla de mi-a vândut marfa.
-N-am auzît, se confeseză sincer vecinul.O hi un sat mai nic nu ca a nostru’.
Intru în curte şi mă descalţ. Iarba este răcoroasă şi vie.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON