7,63 ( Buburuza)

cop 7,63

Dimineaţa îşi întinde palmele spre mine. Mă îmbrac cu gesturi agresive.Respir umbre, şoapte, întrebări. Pomii recită în locul meu rugăciunea de dimineaţă. În pragul casei, toamna cântă balade scandinave şi mă binecuvântează.
Plec din Mălini in jurul orei 7. Fac autostopul şi urc într-o maşină verde. Cei doi din faţă, ( probabil soţ şi soţie) se ceartă fară jenă. Miroase a usturoi şi a ţuică de prune.
-Eşti o târfă nefericită, spune bărbatul. Toată noaptea te -ai gândit numai la el.
-Nu, m-am gândit omule, ţipă cât poate de tare femeia. Jur că nu m-am gândit.
-Ba te-ai gândit. Crezi că eu nu am văzut?
-Cum să vezi ce gândesc? Cauţi ceartă, las’ că ştiu eu.
-Tu să taci. Eşti o femeie stricată.
Încerc să mă gândesc la orice numai să nu îi mai aud pe cei doi certăreţi. O buburuză escaladează reverul hainei mele. Credeam că buburuzele au amorţit sub bruma toamnei. . . Insecta trece de pe haină pe urechea stângă. O las să mă exploreze.
-Auzi, îmi strigă şoferul. Să nu crezi despre noi că suntem din mahala.Ne mai certăm şi noi ca oamenii.
-Treaba voastră, le răspund.
Buburuza a ajuns în dreptul buzelor şi coboară pe gât.
-Vezi că eu ţi-am vorbit frumos, îşi încearcă norocul cu mine bărbatul şofer şi soţ.
-Ai grijă. Dacă treci la ameninţări nu te văd bine.
Tăcere cu miros de usturoi. Buburuza a ajuns pe piept. Se plimbă un timp sub tricou apoi iese şi se aşază înapoi pe reverul hainei. Şoferul mormăie ceva despre nesimţire şi preţul benzinei. Ajungem în Fălticeni. Cobor undeva în centru. Întind 7 lei bărbatului deşi acesta face semn disperat că nu vrea să îi plătesc.
-Ia banii şi cumpără un deodorant. Maşina ta pute a usturoi.
-Nu te intereseaza pe tine cum miroase maşina mea, răspunde omul supărat.
Femeia mă priveşte cu ochi trişti. Are ochii verzi şi cearcăne mari. Îi zâmbesc şi plec lăsând maşina verde în mijocul unui oraş de provincie în care toamna nu plânge de dragul verdelui exilat în privirea oamenilor trişti.
În dreptul chioşcului unde se vând flori mă opresc zâmbind:
-Mai vinzi acţiuni ?
Femeia râde din toată inima. Prin anii ’90 cumpăra şi vindea acţiuni dar apoi a trecut la afacerea cu flori. E trecută de şaptezeci de ani, dar în fiecare zi stă opt ore în picioare pentru a câştiga bani. Numele ei este Maria dar eu îi spun Ika.
-Eduard, Eduard, iar râzi de mine, se bucură doamna Ika.
-O să vin să cumpăr un coş întreg de flori. Cele mai scumpe şi mai frumoase. Nu ştiu când, dar am să vin.
-Te ştiu de când erai licean. Mereu spui că o să cumperi coşul ăla.
-Da, ştiu. O să îl cumpăr într-o zi.
Ika mă mângâie pe păr şi îmi pune la butoniera hainei un trandafir. Îi sărut mâna şi plec.
– O zi faină Ika, să ajungi miliardară.
-Pa , Eduard. Să fii iubit.
În dreptul parcului mă întâlnesc cu doamna Cecilia. E mai în vârstă ca mine cu vreo două luni, dar arata mult mai bătrână din cauza ridurilor care îi boţesc faţa. Plimbă câinele şi pare a fi ( ca de obicei) foarte supărată. O salut şi luăm loc pe o bancă din faţa unui bloc.
-Ce bine că te văd. Sunt extenuată. Am o viaţă de rahat. Muncesc toată ziua şi mă întreb pentru cine şi pentru ce. Simt că o să explodez. Sunt o martiră îngropată de vie în oraşul ăsta de nimic.
-Mie îmi place Fălticeni, replic eu oarecum supărat. Chiar dacă unele maşini put a usturoi.
-Cum adică put a usturoi?
-Lasă. E o poveste plictisitoare. Spune mai bine ce mai faci.
-Eu? Dacă ai şti! Am înebunit cu treaba. A venit o femeie să şteargă geamurile. Am plătit. Apoi femeia care îmi face curat, alţi bani. În boxă mi-a aranjat lucrurile altă femeie. Iar bani. Şi Marius a trimis numai 1500 de dolari luna asta. Eu cum să nu explodez?
Marius este soţul ei şi lucrează pe undeva prin Africa. Cecilia îşi şterge lentilele groase ale ochelarilor şi continuă să se plângă:
-Trebuie să aspir zilnic, să spăl, să am grijă de câinele ăsta. Nu am timp deloc pentru mine. Marius lucrează acum pe un şantier în Tunisia. Trimite tot mai puţini bani. Eu m-am sacrificat şi am renunţat la serviciu ca să am grijă de casă şi el trimite 1500 de dolari ca la o cerşetoare. Îţi poţi imagina aşa o viaţă? Eu nu mai pot. Nu ştiu ce o să fac.
Cecilia se plânge în continuare. Aflu că o soră a ei a împrumutat de la ea 200 de dolari şi acum nu mai recunoaşte asta. Copiii vecinilor i-au scris pe uşă cu cretă cuvinte obscene, iar un bărbat o sună pe mobil şi îi spune că e Moş Crăciun .
-Moş Crăciun? întreb eu amuzat.
-Da, spune că vrea să îmi facă mai multe cadouri şi vrea să afle ce îmi doresc.
-Bestial.
-Un nebun, parol.
Cecilia mă priveşte cu atenţie şi duce mâna la gură.
-Ai. . .ai. . .
-Ce am? întreb eu mirat.
-Ai ceva care se mişcă pe faţa ta. Ceva roşu cu buline.
Pun mâna pe faţă şi prind buburuza care îşi continua explorarea.
-Este o buburuză. O vrei tu?
-Nuuu. Nu suport animalele astea.
-Este o insectă, nu un animal.
-Nu suport insectele cu buline.
-Bine, am înţeles.
Buburuza zboară. Mă simt vinovat de plecarea ei. Îmi iau rămas bun de la Cecilia care se supără pentru că nu doresc să beau ceva la ea acasă.
– Nu te supăra dar eu nu suport femeile care nu iubesc buburuzele.
Merg fără grijă prin oraş. Mă intersectez cu femei frumoase, cerşetori şi câini fără stăpân. Îmi cumpăr îngheţată la cornet şi sunt singurul bărbat din oraş cu adevărat fericit. Toamna îmi cântă la ureche romanţe pe care oamenii obişnuiţi le consideră puerile. Închid ochii, ascult şi pornesc mai departe.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,7,63”-EDITURA EIKON