MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 33

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Soarele arde pietrele aruncate pe marginea drumului, tabla de pe acoperişul casei şi scara de lemn rezemată de şură. Mă aşez pe cioata de lemn din livadă şi sorb din ciocolata caldă.
– Ar trebui să uzi micul stejar, spune îngerul de pază. E un pui de copac şi are nevoie de răcoare. Să aduci apă călduţă din butoiul albastru. Să nu uzi pomul cu apă rece de la fântână, frate om.
– Pe Roger l-a cosit cineva odată cu iarba livezii. Poate se va ridica la anul, frate înger.
– S-a ridicat acum, Eduard, spune îngerul. Vino să vezi!
Mă apropii de unul dintre vişinii tineri, acolo unde înfrunzise cândva stejărelul. Roger e din nou acolo. Are două frunze, nu la fel de mari ca primele, dar e în viaţă. M-am uitat ieri în acest loc şi nu era. Mă frec la ochi, apoi privesc din nou puiul de stejar.
– Asta este o minune, frate înger. Ieri, Roger nu era aici.
– Poate nu ai văzut tu, frate om. Poate nu ai fost atent.
– Ba m-am uitat cu atenţie, frate înger. Îţi mulţumesc mult.
Îngerul de pază nu răspunde. Îi întind cana. Îngerul bea ciocolată caldă, apoi aduce în pumni apă de ploaie din butoiul albastru.
– De mâine să îi pui tu apă, frate om!, spune îngerul.
– Da frate înger, aşa voi face!
Zâmbesc. Frunzele micului stejar au marginile galbene.
– Roger! Ce bine că nu ai murit!
Mă aşez din nou pe cioata de brad, sub vişinul bătrân. Mă uit în jur şi nu găsesc măturica scurtă cu care scutur zilnic gândacii de Colorado de pe barabule. Cineva a furat-o, noaptea trecută. Oamenii aceştia din satul meu, atât de lăudaţi în ziare şi la posturile de televiziune au obiceiuri foarte urâte. Ideea că oamenii din satele bucovinene au numai şi numai calităţi nu este altceva decât o aberaţie. Mă ridic şi încerc să dau un telefon. Nu reuşesc. Capacul telefonului mobil a sărit, iar bateria nu mai încape în lăcaşul ei. Forma bateriei s-a schimbat: arată ca o uriaşă pernuţă metalică. Aşez bateria pe aleea de ciment şi o privesc mirat. Nu durează mult şi bateria explodează. O flacără violet cuprinde bateria. Îmi dau seama de ce s-a ajuns aici: am folosit un încărcător nepotrivit. Presupun că telefonul mobil nu va mai putea fi folosit, chiar dacă aş găsi undeva să îi cumpăr o baterie similară cu cea originală.
– Uăi, Eduard, ci faci acolo? Dai cu petardi?
Mă uit înspre şosea şi zăresc pe Cleiosu, un consătean la vreo şaizeci şi ceva de ani care îmi face semne din şosea.
– Bună, dom Cleiosu! îi răspund. A explodat bateria telefonului mobil. Nu am mai pomenit aşa ceva.
Ies pe poartă şi îi arăt bateria. Încă doi consăteni se opresc şi îşi fac cruce.
– Api dacî asta exploda în pantaluni, ci făcei?
– Nu ştiu dom, Cleiosu. Nu am crezut că poate fi posibilă o asemenea întâmplare.
Oamenii îşi dau cu părerea în fel şi chip. Cleiosu ia bateria şi o priveşte scârbit.
– Asta i baterie contrafăcutî. Precis i adusî din Cuba or Argentina. Aiştia fac celi măi răli baterii. Sî nu măi cumperi di aiestia.
– Era bateria originală. Sau cel puţin aşa cred.
– Vezi di treabî! I făcutî în Argentina. Celi măi răli. Ascultî-mî pi mini.
Ceilalţi consăteni cer bateria şi o privesc speriaţi.
– Da’ ci tari o pocnit!, spune unul dintre ei. Am crezut cî o sărit în sus o butelie di aragaz. Ptui, lucru dracului!
Nu încerc să le explic cum stă treaba cu încărcătorul nepotrivit sau cimentul încins de soare al aleii. Îi las să îşi spună părerile şi îi ascult zâmbind.
– Dumneavoastră ce mai faceţi?, îl întreb pe Cleiosu.
Cleiosu şterge cu mâneca o pată albă de pe caroseria maşinii sale, apoi se întoarce şi îmi spune trist:
– Rău, nu prea ghini. Am fost la farmacie sî îmi iau nişti medicamenti cî nu mă sâmt diloc ghini.
– Îmi pare rău! Sper să nu fie ceva foarte grav!
– Uăi, mă dor tari di tăt boaşâli di la atâta hâţa-hâţa! Îs om şî eu. Cât o sî mâi rezist? Fimee acasî am. Măi am o doctoriţî cu cari mă tot văd. Şî o profesoarî di douăzăci şî cinci di ani din Suciava. Şî la Humor am pi una. Şi în Iaşi am măi multi. Nu măi pot! Îs şi eu un suflet di om! Nu pot sî mulţumesc pi tăti fimeili.
S-a lăsat tăcerea. Unul dintre consăteni încearcă să aprindă o ţigară, dar bricheta nu se aprinde.
– La profesoarâ i-am zâs: ,,Giuncuţa me, ai şî tu rabdari nu mă chema tătî zâua cî am şî eu treabî!’’. Da’ ci e ştie di aiestia? Nu, tătî zâua mă cheamî. Da’ îs şi eu numa’ un om. Uiti ci mesaj frumos ni-o scris. Uite ia aicea în telefon: ,,Dragul meu eu te iubesc/fără tine eu bolesc/dacă tu vei veni/iaca, m-oi supărici’’.
– Mare talent!, spun eu cu o mină serioasă. Ar trebui să scrie o carte de poezie. Numai că e scump tipăritul.
– Îi dau eu. O sutî di milioani, douî cât îi trebi. Numa’ sî zâcî.
– Fain, dom Cleiosu! Mă bucur că ne-am întâlnit. Însănătoşire grabnică!
– Mulţămesc, Eduard. Hai noroc!
Intru în curte, apoi în casă. Am lăsat uşa deschisă şi spre surprinderea mea găsesc în camera mea o puicuţă care tocmai se găinăţează pe husa cu care am învelit laptopul. Am lăsat de multe ori uşa camerei mele deschisă dar niciodată nu au intrat pui sau găini. Iau husa laptopului şi alung puicuţa afară. Ies şi eu şi mă duc direct în livadă. Arunc husa la tomberon, apoi merg să îl mai privesc odată pe Roger.
– Asta e o minune, spun eu zâmbind.
Soarele arde iarba haturilor, gardul de sârmă dinspre livadă şi hârcurile aşezate la umbra nucului Sybil. Mă aşez în genunchi în faţa micului stejar şi îi mângâi frunzele. Ce verde şi răcoroasă e atingerea! Ce verde! Ce răcoroasă!

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON