MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 32

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

O zi de marţi cu o căldură aproape tropicală. Găinile s-au ascuns sub cerdac în căutare de umbră. Pe şosea trec căruţe încărcate cu fân. Oamenii sunt roşii la faţă şi obosiţi. De sub hamurile cailor curge sudoare fierbinte şi spumă amestecată cu sânge. Şterg poarta dinspre drum cu spirt medicinal. Cineva a desenat pe ea cu o carioca neagră câteva cercuri.
– Ci faci, Eduard?, mă întreabă Şonilă, un consătean slăbănog cu o faţă urâcioasă şi plină de bube.
– Curăţ poarta asta. S-au jucat nişte copii pe aici şi au desenat cu o cariocă pe poartă. E plin de talente în satul ăsta.
– Api’ dacă nu ai copchii, iaca îţi desenează copchiii altora pi poartî. Sî îţi iei un paznic sî îţî păzascî poarta.
– Am făcut comandă şi îmi aduce prin curier acasă vreo douăzeci sau treizeci. Depinde de câţi au în stoc. Şi o să am şi eu.
– Ci o sî aducî?
– Paznici cu baterie. Cumpăr de pe internet. Nu mănâncă, nu beau nici nu respiră. Le pun baterie ca la ceasuri şi când mă enervează careva îi pun şi îl aleargă pe ăla prin tot satul.
– Da’ ci să poati aşă ceva? Nu are cum măi omuli. Aiasta i glumî.
Rupe-Vale se opreşte şi dă noroc cu noi. E încălţat cu cizme de gumă portocalii, iar asta stârneşte imediat râsul.
– Auzi, da’ tu ai internet acasî?, întreabă Şonilă. Eduard o zâs cî poati cumpara paznici cu baterie care bat pi oameni? Să poati aşă ceva?
– Şonilă, da’ prost măi eşti!, bre omuli. Undi ăi văzut paznici cu baterie? Da’ ci îs ca iepurii ceia din reclamî di la televizor? Uăi, eşti prost rău!
– Cum îi Eduard?, întreabă Şonilă. Auzi ci zîci Rupe-Vale.
– Fiecare cu părerea lui, răspund amuzat.
Râdem toţi trei. Continui să şterg poarta. Cercurile dispar unul câte unul. Rupe-Vale îşi aminteşte de ceva şi spune cu o mină foarte serioasă:
– Voi aţi văzut la televizor cî o găsât pictat pi chiatrî pe Maica Domnului şî pi Iisus?
– Mari minuni!, întăreşte Şonilă spusele lui Rupe-Vale.
– Unde aţi văzut astea?
– La Cheile Sohodolului, continuă la fel de serios Rupe-Vale. O sî vinî şî Papa în pelerinaj. Tătî lumea o aflat. Dacă dă Dumnezău şî o să ciu sănătos o sî merg cu familia me acolo, la anu’. Precis faci şî minuni.
– Cine, bre?, întreb eu mut de uimire.
– Iisus şi Maica Domnului. Dacî nu ăi scrie tătî zîua şi te-i măi uita la televizor, ăi afla ci să mai petreci în lumi. Cum sî nu ştii di asemenea minuni?
Mă uit atent la cei doi consăteni. Oamenii sunt siguri că la Cheile Sohodolului a venit Iisus şi şi-a pictat chipul. Şonilă spune:
– La Podu’ Răci o fulgerat într-un pom când era tata’ meu flăcău. Era un brad di vreo opt metri. Tata era în Mieluşoaia la făcut polog şî o văzut tăt. S-o dus acolo şi ci crezi cî să întâmplasî? Bradu’ era dischicat în douî şi să videu pi tulchinî cei paisprăzăci apostoli şi Iisus şi Măicuţa Domnului. Erau fix ca în icoana din biserică. Dacî nu mă credeţi puteţi sî îl întrebaţi pe a lu’ Mladă cî ştie şî el.
– Am auzi şî eu di asta, spune Rupe-Vale.
– Precis erau paisprezece apostoli?, întreb eu. Nu erau mai puţini?
– Uăi, Eduard nu ti supara, da’ tu nu mergi pi la bisericî şî nu ştii! Paişpi’ erau cî doarî Iisus atâţa o avut. Paişpi, nu o sutî, nu o mie.
– Aşăi, spune şi Rupe-Vale. Mari minuni.
Nu insist. Mă şterg pe mâini cu o cârpă şi zâmbesc.
– Am avut şi eu o experienţă din asta, rostesc cu voce joasă. La unul dintre colţurile casei am un butoi albastru în care se adună apa care curge din streaşină. Acum câteva zile mi s-a părut că aud cum vorbeşte cineva în butoi.
– Doamne fereşte!, au spus amândoi consătenii mei într-un glas.
Şonilă a scuipat şi a început să îşi facă nişte cruci mari cât frica lui.
– M-am apropiat de butoi. Era plin cu apă de ploaie. Am scos apa din el şi când l-am ridicat, Doamne, mai bine nu vă spun!
– Spuni-ni!, mă roagă Şonilă. Ce era?
– Am ridicat butoiul şi. nu era nimic. Mi se păruse.
Cei doi mă privesc cu dispreţ. Pentru ei Dumnezeu este o entitate care se hrăneşte cu rugăciunile lor. Cu cât se roagă mai mult, cu atât Dumnezeu este mai fericit. Amândoi sunt siguri că vor fi răsplătiţi după ce vor muri. Pentru asta cheltuiesc sume enorme pentru pomeni şi parastase. Eu nu prea merg la biserică, aşa că sunt privit ca un fel de eretic. Deşi cei doi sunt atât de apropiaţi celor sfinte, în viaţa de zi cu zi sunt răi, aspri, needucaţi. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută cu ani în urmă când fără să vreau am cunoscut pe doi dintre copiii lui Rupe-Vale. În acea vreme nu se construise încă sala de sport, iar eu jucam tenis pe terenul de ciment în fiecare zi de sărbătoare. Doi prieteni m-au rugat să le dau rachetele mele de tenis, mingile şi fileul. Le-am dat toate astea şi i-am asigurat că voi veni şi eu mai târziu pentru a juca un meci, eventual la dublu. După vreo jumătate de oră am văzut doi copii nu mai mari de clasa întâi care au venit şi au scos apă din fântână. Aveau o sticlă pe care au umplut-o doar pe trei sferturi, apoi au început să se urineze în ea.
– Măi ce dracu’ faceţi acolo?, am întrebat mirat. De ce vă pişaţi în sticlă? Aţi înnebunit? Ce e cu voi?
– Dacî nu ni lasî şî pi noi sî ni giucăm, a spus unul dintre ei.
– Cine bre? Zău dacă înţeleg ceva.
– Ni-o zîs aciia di la şcoalî cî dacî stăm la fileu şî li dăm mingili ni lasî şî pi noi sî giucăm tenis. Da ni-o minţât. Să gioacî numa’ ei. Amu’ ni-o trimis dupî apî şi noi îi pedepsîm.
M-a apucat râsul. Nu am avut timp să mai spun ceva pentru că am fost chemat la masă. După un sfert de oră am ajuns la şcoală. Primul lucru pe care l-am văzut a fost cum beau apă cei doi care jucaseră tenis. Copiii îi priveau veseli. Răutatea nu are vârstă, nu are odihnă.
Mai şterg o dată poarta. Consătenii mei pleacă. Le aud paşii, vorbele.
– Paişpi erau. Nu ti lua dupî Eduard. El ci ştie? Nici nu mergi la bisericî.
– Ştiu, uăi! Normal cî erau paişpi.
– Sî vezi ci frumoşî erau tăţî apostolii. Era şî apostolu’ Ioan cel Nou di la Suceava, şî apostolu’ di la Cernica şî apostolu’ Niculai. Tăţî erau.
– Şî apostolu’ Niculai?
– Da, uăi! Dacî îţi zâc.
Nori gri se apropie dinspre miazăzi. Îmi spăl palmele şi faţa cu apă proaspătă. Îngerul de pază priveşte poarta dinspre drum.
– Ai spălat poarta, frate om?, mă întreabă el.
– Da, frate înger.
– Doar inimile oamenilor nu le poate spăla nimeni, Eduardule.
– Ştiu, frate înger. Ştiu.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON