MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 31

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
A trecut furtuna. Popuşoii nu au păţit nimic. Nici barabulele. Vântul a bătut cu putere toată noaptea. Poate că nu a fost chiar o furtună puternică, dar am auzit blestemele pomilor care îşi apărau roadele de rafalele de vânt.
Astăzi voi culege câteva cireşe dulci-acrişoare din Ioana, cireşul de pe hat. Roadele Ioanei se coc pe rând. Mama o să facă din ele compot şi dulceaţă. Câteva borcane. Deşi în curând va împlini 81 de ani, mama se suie în cireş fără frică. A fost şi va rămâne o femeie foarte curajoasă.
Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi sorb din ciocolata caldă. Doi pui de vişin au rodit şi ei pentru prima dată.
– Să ne pui şi nouă nume, frate om!, mă roagă unul dintre vişini.
– Să le pui şi lor nume, frate om!, îmi spune şi îngerul de pază.
– Aşa o să fac, răspund ruşinat. Îmi cer iertare, trebuia să fac asta până acum. Nu am ştiut dacă vor trece iarna, dacă furtunile nu le vor rupe braţele. Am greşit.
– Să le pui nume, frate om!, repetă îngerul de pază. În cartea vieţii sunteţi toţi: oameni, pomi, păsări, ierburi. Toţi.
– Ce bine, frate înger!
– Da, Eduard, da.
Bunicului din partea tatei îi plăceau mult vişinii. O să mă gândesc la nişte nume simple, ca ale ţăranilor din vechime. Bunicul meu, Vasile Dorneanu, a plecat dincolo de albastru în anul 1970. Deşi eram un copil de numai doi ani, am reuşit să îi reţin trăsăturile şi vorba. Bunicul Vasile este eroul principal din cea mai veche amintire a mea. Îmi amintesc cum tata m-a luat în braţe şi m-a aşezat lângă bunicul meu, pe un pat, lângă soba de cărămidă din micuţa lui casă. Bunicul trăgea să moară. Era îmbrăcat în haine curate, cu boandă şi cămaşă verde. Căutătura lui era aspră şi rece. Îmi amintesc de mustaţa lui albă, stufoasă şi de culoarea cadaverică a feţei. Bunicul respira greu şi privea încruntat în ochii mei. Tata m-a ridicat deasupra patului, iar eu am râs ca şi când am fi jucat un joc mistic pe care doar copiii şi muribunzii îl înţeleg. Tata m-a pus din nou pe margina patului şi am simţit cum palma bunicului îmi strânge mâna dreaptă. Am râs din nou, iar privirea bunicului a devenit blândă, luminoasă.
– Măi Eduard, măi! Măi Eduard! a spus bunicul.
Nu mai putea vorbi bine. Moartea stătea pe prispa casei, iar umbrele rătăcite îi spălau picioarele într-un lighean de aramă. Doar eu şi bunicul puteam vedea asta, dar eu nu ştiam să vorbesc în aşa fel încât să pot fi înţeles şi de ceilalţi, iar el nu mai avea destulă putere.
– Măi Eduard!, a repetat bunicul strângându-mi mâna.
– Buicule!, am răspuns vesel. Buiculee.
Moartea ne-a privit pe fereastră. Am înţeles că va reveni peste câteva zile. I-am zâmbit şi norii au adus ploaia. Urmele morţii au fost şterse. Pentru un timp.
Un fluture alb s-a aşezat pe cactusul din cerdac. Nu ştiu cum a reuşit să nu se rănească. După două minute a zburat. A înconjurat tuia, gutuiul, fântâna şi s-a reîntors la cactus.
– Uite că ai un prieten, cactusule, îi spun eu zâmbind. Şi încă unul cu aripi albe.
Pe aleea de ciment, unul dintre aricii care locuiesc sub cerdac se plimbă nepăsător sub privirile speriate ale puilor de găină. Sorb din ciocolata caldă. E foarte cald.
Deasupra Pădurii Prisos, câţiva nori rătăciţi răcoresc fagii, carpenii, teii. Lângă nucul Oblyo găsesc o ciupercă uriaşă, gălbuie.
– De unde a mai apărut şi asta?, întreb curios. Aş putea jura că ieri nu era aici.
Oblyo râde ca un copil răsfăţat.
Mă aşez pe hat, lângă unul dintre vişinii tineri. Mângâi firele de iarbă. Şi sunt fericit.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI”-EDITURA EIKON