MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 24

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA
Aripi de înger negru au închis ferestrele şi au ascuns stelele. Încerc să dorm. Mai sunt doar cîteva ore până când Zepto şi ceilalţi cocoşi ai satului vor vesti naşterea unei noi zile de primăvară. Adorm greu. Visez cum mă ridic din pat. Deschid uşa şi ajung în hol. În dreptul fotoliului mă opresc. Stau aşa preţ de o întrebare copilărească, apoi deschid uşa ,,camerei de curat’’. În dreapta văd un braţ lung care se odihneşte pe cele două scaune cu spătar. Braţul pare că vine din spatele dulapului de haine. Asta înseamnă că are aproape doi metri şi se termină cu o mână cafenie de copil. Imediat mi-am dat seama că văd ceva supranatural. Braţul se retrage cu zgomot. Ţip şi mă trezesc.
– Ce vis aiurea!, spun eu. Bine că nu am visat că mă lupt cu brontozauri sau că vânez girafe la Polul Nord. Ce o mai fi însemnând şi visul ăsta? Probabil nimic.
Beau o cană cu apă rece. Nu deschid lumina. Ştiu exact unde este cana pictată cu o floare roşie, căldarea şi masa din bucătărie. Nu este nevoie de lumină. Pot să îmi potolesc setea şi neliniştea chiar şi pe întuneric. Mă reîntorc în pat. Nu rostesc rugăciuni. Nu îmi fac cruce cu limba. Adorm imediat. Visez din nou. Sunt în livadă, lângă Oblio, mărul pădureţ. Cineva a priponit un cal, lângă Roger, micul stejar răsărit anul trecut în livada mea.
– Cine a priponit calul aici?, întreb nedumerit.
Îmi dau seama că visez. Nu mă mir când văd cum pe lângă mine trec porci mistreţi. Mulţi porci mistreţi. Porcii încep să mănânce iarba de umbră cosită sâmbătă. Încerc să număr porcii, dar nu reuşesc.
– Nu trebuie să te sperii de vise!, spune îngerul păzitor. Visele nu te pot răni. Oamenii se îngrijorează degeaba.
– Ştiu, frate înger. Dar nu îmi place să visez porci mistreţi şi braţe care se ascund sub dulap.
– Te-a durut?, Eduard. A curs sânge din trupul tău? Te-ai simţit singur?
– Nu, frate înger. Doar că mi s-a făcut sete.
– Şi ai băut apă.
– Am băut dar îmi este încă sete.
– Atunci trezeşte-te şi lasă livada din vis. Te aşteaptă livada ta adevărată. Pe asta din vis o voi păzi eu în locul tău.
– Ai grijă!, frate înger. Roger din vis este la fel de mic ca Roger din livada mea.
– Voi avea grijă, frate om. Trezeşte-te! Acum!
Mă trezesc neliniştit şi obosit. Mi-e tare sete. Beau încă o cană de apă rece, apoi încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră la unul dintre ochiurile aragazului ucrainean. Desfac pachetul de ciocolată caldă şi amestec praful cafeniu. Între timp mă spăl pe faţă, pe corp.
– Ţi-a fost lene să încălzeşti mai multă apă. Te speli cu apă rece de parcă ai fi haiduc. Bine că pentru ciocolata caldă ai putut încălzi apă.
Zâmbesc. Iau ciocolată caldă şi plec în livadă.
– Bună dimineaţa!, fraţi copaci, spun eu vesel.
– Bună dimineaţa!, frate om, răspund pomii.
Sorb încet ciocolata caldă. Nu îmi mai este sete. Umbrele rele au plecat departe, în căutarea unui labirint părăsit.
Astăzi trebuie să curăţăm sobele şi să văruim. Va veni un meseriaş care va verifica dacă sobele sunt în ordine şi va scoate zgura adunată în ele. Anul trecut s-a suit pe casă şi a introdus o bilă de fier pe gura hornului. Dacă va repeta această muncă, e necesar să aduc cele două scări. Prima scară este lungă dar nu ajunge până la hornul casei. O aduc şi pe cealaltă, o scară mai mică. Acestei scări i s-au rupt scârţarii şi a trebuit să bat bucăţi de scândură în locul lor. Pun cele două scări cap în cap şi mă sui pe casă. De sus pot admira verdele tuiei. Văd cum trec vacile către imaş şi aud discuţiile celor care se deplasează pe şosea.
– S-o bolohănit vaca, spune un bărbat unei bătrâne. Mă duc să văd ci zîci veterinaru’.
– O fatat prima datî?, întreabă bătrâna.
– Da, amu i prima datî când are ghiţăl.
– Api di asta.
Meseriaşul intră pe poarta dinspre şosea. Mă vede şi îmi face semn să cobor.
– Nu mai urc pi casî, spune el. Disfacim pi la ursoaicî şî bag o şprangî pi acolo.
Omul urcă în podul casei şi desface câteva cărămizi ale ursoaicei. Este poate unul dintre cei mai buni meseriaşi din ţară. Ştie imediat cum merg fumurile sobelor de teracotă. Ştie unde ar putea fi înfundate. Este un adevărat meseriaş.
Mama scoate iufturile sobelor de teracotă. Zgura adunată curge imediat. O adun într-o găleată veche şi ies afară cu ea. Meseriaşul pleacă fluierând vesel. Ne vom revedea în 2015.
– Acuma, hai să scoatem lucrurile din camera ta ca să putem vărui, spune mama.
Nu sunt multe lucruri de mutat: televizorul, biroul, măsuţa televizorului, câteva scaune. Recamierul şi dulapul rămân pe loc. Le acoper cu nailon.
Mama începe să văruiască. O ajută Brăduţa Casâncă. Varul amestecat cu sineală înfloreşte şi înveseleşte casa. Parcă zeci de îngeri au apărut dintr-o dată şi râd împreună cu noi. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.
Apare şi Rezuca Tudoran. Priveşte cu atenţie pereţii.
– Da’ aceea i bădănă cu păr di cal? Da’ sineală di undi aţî cumparat? Măi esti aşă ceva di cumparat?
– Este, răspund eu. La piaţă. De fapt, sineala a fost cumpărată acum câţiva ani.
– Nu cred sî măi cie di cumparat, spune Rezuca. Asta o fost dimult. Amu tătî lumea folosăşti var lavabil şî trafalet.
– Fain!, spun eu. Asta e.
– Aşă spune o fimee la mânăstire cî am fost sî mă spovidesc.
– Ce spunea?, întreb eu.
– Cî nu măi ieste sinealî.
– Şî te-i spovidit?, întreabă Brăduţă.
– Dapi’ cum! Am întrebat şî di cumnatu’ meu şî părintili o zîs cî el i mucenic.
– De ce să fie mucenic?, întreb eu uimit.
– Api dacî l-o omorât cineva. I mucenic.
– Adică orice individ omorât devine mucenic? Mucenic e cel care suferă pentru credinţă. Adică dacă un beţiv omoară pe alt beţiv se cheamă că beţivul mort devine mucenic?
– Da. Aşă o zâs părintili. Cî doarî nu ştii tu măi ghini ca el.
– Nu cred că a spus un călugăr asemenea nerozie.
– Api voi aiştea măi tiniri nica nu credeţi. Las’ cî a sî videţi voi.
– Matale ai voie să spui orice. Doar eşti rudă cu un mucenic.
– Haida-hai!, Eduard. Haida-hai!
S-a terminat de văruit. Urmează spălatul podelelor, apoi voi pune perdele la ferestre şi voi aduce înapoi televizorul, laptopul, biroul, scaunele.
Aripi de înger alb deschid ferestrele camerei mele. Mă aşez pe un scaun în mijlocul camerei şi privesc tavanul proaspăt vopsit. Şi pereţii. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON