MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 18

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Apa de ploaie spală gardul de sârmă ce desparte curtea mea de a bătrânei Ema. Stâlpii de fier au ruginit. La fel şi ochiurile din sârmă groasă. Hotarul ruginiu nu poate fractura privirea, uimirea, aşteptarea.
Motanul gri care se juca dimineaţă cu pisica Pufoasa zace fără suflare între fântâna cu roată de lemn şi trandafirul chinezesc. Aproape de gardul cu ţepi ruginii. Întorc motanul pe toate părţile. E obez. Are blăniţa curată şi ochii deschişi. Pe bot se văd urme verzi, semn că a fost otrăvit. Încerc să îi închid cumva ochii, dar nu reuşesc.
– E Nero?, întreabă mama? E mort?
– E mort, dar nu e Nero, răspund trist încercând în zadar să îi închid ochii.
– Lasă-l în pace, nu îl mai chinui! Ia hârleţul şi îngroapă-l în livadă! Ai grijă să faci o groapă adâncă!
– Da, fii fără grijă!
Nero nu a mai venit acasă de douăzeci şi şase de zile. Presupun că şi pe el l-au otrăvit. Nu ştiu cum să transport motanul mort. Până la urmă îl pun într-un lighean de tablă verde şi plec cu el în livadă. Doi beţivi mă văd din drum şi râd fericiţi.
– Cini dracu’ ari nevoi de mâţi?, spune unul dintre ei. Sî crăpi tăţi!
– Animali spurcati!, concluzionează şi celălat beţiv.
Mi-e milă de motanul otrăvit. Îi sap groapă sub un gard putrezit. Aproape de mormântul lui sunt îngropaţi motanii Pif şi Clinton, pisicile Hadesa şi Svetlana, căţeluşele Tina şi Grivca, căţelul Codiţă. Toţi au murit fie din cauză că au mâncat mâncare otrăvită, fie pentru că au fost torturaţi. Doar căţelul Codiţă a murit instantaneu după ce a fost lovit cu o lespede de piatră. Clinton era un motănaş jucăuş, unul dintre primii născuţi ai Hadesei. După ce a a început să mănânce hrană solidă l-am dat unei femei din sat care îl ceruse cu insistenţă. După câteva zile mama l-a adus înapoi.
– Era slab ca o arătare şi ăia îl ţineau în grajd, a spus mama. Cred că îl hrăneau doar cu lapte. Asta dacă îşi aduceau aminte de el.
Clinton s-a întremat în câteva zile. Hadesa l-a luat după ea peste tot: printre strujenii galben-verzui ai popuşoilor, în podul magaziei sau în iarba deasă a haturilor. Clinton a crescut şi a devenit un mic şef peste lumea pisicească din acea parte a satului. Într-o zi am ieşit în drum şi m-am aşezat pe podeţ. Îmi plăcea să privesc faetoanele încărcate cu fân şi prepeleci, remorcile şi maşinile de tonaj mare care treceau zilnic spre Văleni. Clinton a ieşit şi el în drum. De la o vreme mă însoţea chiar şi atunci când aveam de făcut cumpărături în magazinele din apropiere. Totuşi, în acea zi Clinton nu a stat lângă mine. S-a căţărat pe gardul bătrânei Ema, apoi a ajuns în faţa atelierului de vulcanizare. Tudoran, patronul vulcanizării angajase de vreo câteva zile pe Vucă Ştiolbon, un om cu privire urâtă şi cuvinte pe măsura ei. În acea zi, în faţa atelierului era parcat un faeton încărcat cu barabule. Mi-am dat seama că stăpânul faetonului aducea barabulele tocmai din satul Cornu Lunci. Barabulele aveau pe ele un praf gros, negru. Pământul arabil din Cornu Lunci este negru, făinos şi orice ar creşte acolo prinde o crustă întunecată. Vucă a văzut motanul şi dintr-o dată faţa i s-a luminat.
– Piss, piss, hai încoa’!, striga Vucă. Hai că-ţi dau un cremvuşti, motane! Haida odată!
Clinton s-a dus către el ca şi când l-ar fi cunoscut de când e lumea şi pământul. Vucă l-a mângâiat, apoi a luat de undeva din stânga un ciocan şi l-a lovit pe Clinton în cap. Motanul a fugit drept vreo cinci metri şi apoi a început să se învârtă în cerc.
– Uiteee cum să învârti spurcăciunea!, a început să ţipe Vucă. Vrei crenvuşti, grijania şî cristoşî mă-ti? Uăă, am sî omor tătii animalili aiestea!
– Hahaha, se amuză şi stăpânul faetonului. Nici nie nu-mi plac mâţîî. Sî îi ie dracu pi tăţi! Uite cum să-nvârti, hahahaha.
– Grijania mă-ti di mâţ. Amu nu mai niauni? Hăi? Mai niauni, ia zî?
M-am ridicat de pe podeţ. Clinton m-a cunoscut şi s-a oprit. Avea ochii roşii, iar din urechi îi curgea sânge.
– Uă Eduard, îi motanu’ tău? N-am ştiut!, strigă Vucă aproape fericit. Hai nu ti supara pentru un mâţ. Îţî aduc zăci dacî vrei.
Oamenii râd. Îl iau în braţe pe Clinton. Cămaşa mea cafenie se umple de sânge. L-am aşezat în cerdac pe o pătură gri. A bolit paisprezece zile. În a cincisprezecea zi s-a ridicat şi cu ultimele puteri s-a dus sub tuia. A murit într-o zi ploioasă de marţi sub copacul unde se juca sau îşi ascuţea ghearele.
– Oare Nero unde o fi?, întreabă mama. Fă groapa mai adâncă! Vezi că motanul ăsta gras a fost otrăvit. E bine ca groapa să fie adâncă.
– Da, ştiu. Nu e primul animăluţ care moare pe aici. Nici nu ştiu al cui o fi. Săracul!
Hârleţul are lama tocită. Intră greu în pământul hleios al livezii.
Pe motanul Pif l-am găsit legat cu sârmă ghimpată de un gard al livezii. Asta se întâmpla acum opt ani, în prima zi de Paşti. Pif avea lăbuţele tăiate şi un ochi scos. M-am chinuit jumătate de oră până l-am scos din sârma ghimpată. Colţii sârmei au intrat şi în palmele mele, iar sângele a curs peste frunzele de pătlagină şi coada racului. Nu am vrut ca mama să vadă grozăvia. Am adus o perie de sârmă şi am şters urmele de sânge rămase pe gard. Am mulţumit Domnului că eu am fost acela care l-a găsit pe motan şi nu mama, apoi l-am îngropat. Uneori mai simt durerea aceea seacă dată de sârma ghimpată. Mă gândesc la cât de aspră e lumea satului şi cât de falsă este imaginea care pleacă înspre lume.
Hadesa a fost o pisică de o inteligenţă şi o frumuseţe aparte. Am primit-o cadou de la sora mea. În prima zi a mirosit trunchiurile pomilor, s-a minunat în faţa verdelui tuiei, s-a urcat pe viţa de vie şi s-a jucat cu picăturile de apă care curgeau prin burlane. În timp a cunoscut toate livezile din jur. A ajuns până la gardul şcolii, a omorât guzanii din grajdurile vecinilor şi a exterminat populaţia şoricească din zonă. Îmi amintesc cum aducea guzanii şi alte lighioane şi le lăsa în faţa uşii. Nu le mânca. Îi plăceau dulciurile, pâinea şi chiar îngheţata. O răsfăţam adeseori cu pufarini. Îi alegea întâi pe cei viu coloraţi, apoi îi mânca şi pe ceilalţi. Când voia să intre în casă se căţăra pe geam şi bătea cu lăbuţa la fereastră. Sub geamuri, pe peretele de var urmele Hadesei apăreau imediat ce afară ploua sau ningea. Hadesa a murit la vârsta de şaisprezece ani. Era duminică. Am găsit-o pe Hadesa în iarbă, în faţa casei. Pe bot avea urme de vomă verde. Sărea la o înălţime de jumătate de metru, apoi se zvârcolea în iarbă. A repetat această scenă de vreo câteva ori. La un moment dat a ţipat aşa cum niciodată nu o mai făcuse şi a încremenit. M-am aşezat lângă ea şi am stat împreună până s-a întunecat. Am îngropat-o după apusul soarelui împreună cu jucăria sa preferată, un ghem de lână groasă de culoarea gri.
Hârleţul a lovit o cărămidă veche. O scot şi o arunc departe, pe ogor. Aşez motanul necunoscut în groapă. Domnul îmi face semn să mă opresc. Se apropie de motanul mort şi îi închide ochii.
– Acum pot să îl învelesc în pământ şi uitare?, întreb cu privirea în pământ.
– Acum, da, răspunde El. Acum da!
Acopăr trup de animal otrăvit. Domnul îşi spală palmele cu ţărână sfântă şi apă de ploaie. Ne aşezăm pe hat. Împărţim răceala pământului. Şi albastrul speranţei.

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon