MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 7

548587f946ee9EduardDorneanu_MALINI_COPERTA

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Suha murmură blesteme şi incantaţii. Dumnezeu aruncă punte între mine şi El. Icoanele sfinţilor-copii curg la vale. Apele au grijă de ele. Icoanele nu se lovesc de pietre, nu se agaţă de rădăcinile copacilor. Imaginile sfinţilor se mişcă. Dumnezeu le priveşte liniştit şi aşteaptă primul meu pas. Puntea este îngustă. Icoanele curg necontenit pe sub ea.

Ajung la locul numit ,,La răchiţi”. Aici apele Suhăi formează un cerc mare şi adânc, un ştiolbon cum îi spun oamenii locului. Sub mal e plin de peşte: clean, mreană, boişteni. Pe mal creşte iarbă sălbatică, ţepoasă. Cele câteva răchite strâmbe dau numele acestui loc. În scorbura uneia dintre ele păstrez câteva amintiri din copilărie: un briceag, un pachet de cărţi de joc, un pachet de ţigări gol, creioane şi alte mărunţişuri. Au trecut treizeci şi şapte de ani de când am ascuns aceste lucruri în scorbură. Nimeni nu le-a găsit. Nimeni nu mi le-a luat. Acum o să las un bănuţ auriu de cinci bani. Îmi este drag acest loc. Foarte drag.

Îmi amintesc. Era vara anului 1976. Locul era împânzit de copii şi tineri. Mi-i amintesc: Brebu Bălănică ( era mai mare ca mine, a murit la numai treizeci şi ceva de ani), Pituş Cană , Vasil Mocuţă, verii lui Vasil, Ceprică, Robert, Mărcuşel, Mai erau şi Linel, Silvestru Cotoran şi Gaie Ţurlache. Pescuiam la râmă. Apele erau tulburi şi nu reuşeam decât să ne agăţăm cârligele de tot felul de lemne aduse de apă. Linel se plângea de faptul că el nu a prins niciodată un peşte. Fratele lui, Silvestru încerca să îl ajute în fel şi chip. Peştele nu trăgea. Ceilalţi puşti nu îşi pierdeau răbdarea. Aveam pregătite borcane de sticlă cu apă proaspătă în care să depozităm eventualele capturi. Orele treceau greu. Noi toţi aşteptam. Una din plutele undiţelor lui Silvestru a intrat sub apă.

-Repede, Linel! Ţine de undiţă a strigat Silvestru.

-Da, ţin, a răspuns Linel.

-Trage acum!

Linel a scos de sub luciul apei un mic peştişor, un porcuşor.

-Hihihihihi, a început Linel să se bucure zgomotos. Primul meu peşte. Hihihihi.

-Ba nu e prins de tine, a spus Pituş. L-a prins Silvestru. Nu te mai da mare.

-Nu e prins de tine, a sărit cu gura şi Gaie.

Linel continua să râdă. După câteva minute peştele a murit.

-De ce a murit?, a întrebat Linel cu ochii în lacrimi pe fratele său.

– Nu a mai avut aer. Lasă că prinzi altul.

– Linel, nu mai faci hihihi?, l-a ironizat Ceprică.

Linel a plecat cu fratele lui, iar noi am rămas să pescuim în continuare. Nimeni nu a mai prins nimic. Peştele nu voia cu nici un chip să muşte nada. Şi totuşi la un moment dat îl aud pe Pituş ţipând:

-Bă, veniţi încoa’. Ce dracu’ e ăsta? E peşte? Aşa mare?

La un metru de mal, într-un loc unde se putea vedea prin pânza apei apăruse un clean de o dimensiune neobişnuită. Nu era chiar uriaş, nu cântărea nu ştiu câte kilograme, dar nu mai văzusem niciodată un peşte atât de mare în apele Suhăi.

-Bă, tăceţi din gură că eu intru să îl prind cu mâna, ne-a zis Brebu.

-Mi-l dai mie?, s-a rugat Pituş. Îţi dau 10 lei. Îţi cumperi trei pachete de ,,Carpaţi” cu banii ăştia.

-Ai 10 lei?

-Am. Uite, ia.

Pituş a scos din buzunar o bacnotă mototolită.

-Gata, băi. Dacă îl prind îţi dau peştele şi tu dai banii.

-Da.

-Acuma linişte ca să pot intra după el.

Brebu a intrat în apă. Câteva minute nu s-a mişcat, apoi cu un singur gest a prins peştele de sub burtă şi l-a aruncat pe mal.

-E un clean uriaş, am auzit pe cineva strigând.

-Prindeţi-l băi că sare înapoi în apă, a strigat Brebu.

Toată puştimea a participat la imobilizarea cleanului. Fiecare dintre noi visa să prindă un astfel de exemplar.

-Na, banii, a spus Pituş. Eu iau peştele.

-Nu ţi-l mai dau, a răspuns Brebu.

-Dă-mi-l băi că ai promis.

Pituş a început să plângă. Copiii şi-au strâns undiţele. Nu mai avea niciun rost să mai stăm într-un loc unde peştele nu muşcă nada.

-Băi, dă-mi peştele că ai promis, continua Pituş.

-Nu îl dau, băi răspundea Brebu.

-Îţi mai dau cinci lei.

-Degeaba. Nu ţi-l dau.

A trecut mult timp de atunci. Brebu a murit tânăr. Pituş a prins peşti mult mai mari decât cleanul pe care voia să îl cumpere. Locul a rămas neschimbat. Alţi copii vin acum la pescuit. Alte bucurii şi alte tristeţi răsună pe malurile Suhăi.

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Dumnezeu pescuieşte icoane dincolo de puntea îngustă care ne separă tristeţea. Ne privim pe furiş. Suha murmură blesteme, incantaţii. Imaginile icoanelor se mişcă. Durerea este ca o piatră aruncată pe luciul apei. Ne privim pe furiş. Din nou.

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon